Prima editare si postare integral mobila. The future is pc-less

Stau și-ascult muzică. N-am mai luat de mult foobar-ul (sau winamp-ul pentru cei neinițiați) să-mi construiesc playlist-uri întregi și asta să îmi ocupe tot timpul. În tot acest proces, dau peste melodii vechi, pe care le ascultam încă de prin liceu, și constat în mare parte că încă îmi plac, cu toate ca praf ca și valoare artistică, dar au format fiecare la timpul lor, momente deosebite și cumva asta le dă valoare în mintea mea. Astăzi m-am oprit la o melodie de la Voltaj, 20 și mi s-a făcut dor de acele vremuri. Erau vremuri simple, nu exista răutate, nu existau fițe, probleme financiare, nu exista iubire (decât întru-un stadiu foarte incipient) … era o viață mult mai sănătoasă. Unul din lucrurile de care  îmi e cel mai mult dor e să îmi pot suna prietenii și să întreb ce facem azi și peste câteva ore să fim pe un munte undeva nu foarte departe, sau a doua zi la sute de km distanță. Lucrurile s-au schimbat însă și uite că după ani de zile dăm în final dreptate fostului diriginte, care a prezis ca se va întâmpla astfel, dar noi nu l-am crezut. E normal cred (acum), fiecare are job-ul lui, se retrage la casa sa, se căsătorește, face copii, își ia un animal de companie … spontaneitatea se transformă in precauție, timpul liber se transformă în timp petrecut alături de familie. E mersul normal al lucrurilor, nimic nu mai e simplu, pentru câteva ore de ieșit in oraș trebuie să faci planuri cu zile înainte, pentru o vacanta de o săptămână plănuiești un an întreg. Nimic nu mai e simplu …

Am obosit. Mi-ar plăcea o pauză. O lună, două, un an, doi, un timp în care să nu mai am responsabilități, iluzii, iubiri, să am 2 prieteni pe lângă mine, bani cu căruța și … atât. Mi-aș dori o viață scurtă plină de calătorii, pofte îndeplinite, curse de mașini, sex, bălăceală … cam ca la 20 de ani daca stau să mă gândesc :). Mi-ar plăcea puțin de “simplu”. Câteodata nu îmi dau seama exact pentru ce m-am maturizat …

Am ieșit din casă cu gândul să pozez cate ceva prin munții de zăpadă de prin si din jurul Bucureștiului. Deja cum ieși din bloc peisajul e destul de spectaculos.

Pe drum însă am hotărât să abandonez “prin”-ul, in special datorită jegului ce se formează din ce in ce mai mult și să încerc “jurul”. Am ajuns la Cernica, pentru că e relativ aproape de mine și pentru că eram curios cât de departe mă pot afunda în pădure. Am inceput increzator, cu gândul că mă voi întoarce acasă cu ceva cadre.

Mi-am pozat mașina … desigur. Mereu îmi cere cate-o poză, cică una să i se vadă fundul și alta să i se vadă ochii. M-am conformat, ce era să fac.

Am mers pe drumul din pădure până la capăt, mai departe se putea merge doar pe jos, pe o cărare mică nebătută. Am ales să nu merg pe acea cărare … nu-mi inspira încredere.

Așa că m-am intors la fel de încrezător, cu gândul că mă opresc pe drum pe undeva și o iau prin pădure. Văzusem in urmă un drum mai serios care fusese testat se pare de mai multă lume. Ajung la locul cu pricina și pentru că drumul e oarecum strâmt, încerc să las mașina cât mai pe margine. Ei, până aici mi-a fost. Ceea ce a urmat cred că puteți să ghiciți. Și dacă totuși nu, vă vând un pont. Cu 3 zile în urmă, când au început zăpezile, mi-am cumparat conștiincios fiind, o lopată. Am rămas însă relativ dezamăgit fiindcă nu am reușit să o folosesc în tot acest timp, pentru că mereu am găsit loc de parcare din prima, și deci mă plimbam cu o lopată nou nouță în portbagaj. V-ați prins acum? 1 oră m-am chinuit să mă eliberez din zăpadă. 1 oră am dat la lopată încercând să scot tot ce era dedesubt si bloca. Și pentru că așa se întâmplă, când începuse să dea semne că cedează, să facă ceva balans, trece un bun samaritean și mă ajută să ies. Asta așa, ca să nu pot să spun că m-am eliberat singur. Asta e, peripeție.

Nu mi-a mai ars de nimic după asta. Soarele apusese, nu prea mai erau multe de făcut la ora aia, așa că am mai dat o tură rapidă prin pădure să-mi materializez o idee cu niște crengi înghețate, și apoi direct acasă, cu termostatul pus pe 25. A naibii zăpadă.