Litoralul romanesc la inceput de sezon
În Vamă aerul e rarefiat, ai loc să te plimbi pe străzi fără să te îmbulzești, plaja rămâne pustie după lăsarea serii … pe ici colo un suflet pierdut își caută liniștea, rezemat de o umbrelă.
Până și luna arde, făcând grea distincția între zi și noapte atunci când ochiul rămâne mai mult timp deschis.
Marea e liniștită. Miroase a alge uscate.
Soarele apune și pescarii sunt deja acasă. Timpul curge lin.
Tweet
« Cu bicicleta pe vf. Omu |
7 Comments »
RSS feed for comments on this post. TrackBack URI
„In Vamă aerul e rarefiat, ai loc să te plimbi pe străzi fără să te îmbulzești, plaja rămâne pustie după lăsarea serii … pe ici colo un suflet pierdut își caută liniștea, rezemat de o umbrelă.”
Poezia, cu rimă albă, și versuri albe, începe folosind I-ul în loc de Î pentru a ne readuce în timpul primordial. Îmbătat de singurătate și plictiseală, poetul alb, confundă oxigenul cu compusul din care face parte, aerul. El simte acut lipsa societății în care trăiește, loc în care putea face baie de mulțime la orice oră din zi, sau din noapte. Poetul meditează tangențial, la sinusoide. Prin folosirea hiperbolei “plajă pustie”, poetul ne permite inspectarea fufletul eului liric. Găsim un suflet singur, părăsit, copleșit de o singurătate apăsătoare; deznădăjduirea a cuprins, cum arăta precursorul său, Bacovia, sinidisisul. Sufletul, obosit, se dedublează. Sleit de puteri, după o perioadă grea de fâța-fâța prin stațiune, duhurile disociate își caută liniștea la baza umbre(le)lor (distanță relativă cos α).
„Până și luna arde, făcând grea distincția între zi și noapte atunci când ochiul rămâne mai mult timp deschis.”
În a două strofă/vers, suntem readuși în misticitate și practici preoțești. Dualitatea ochiului încearcă fin amăgirea cititorului. Considerând perioada prin care trece poetul, o „perioadă a încercărilor, a hobbyurilor noi și a curiozităților de tot felul„, putem deduce simplu semnificația ochiului. Vom încerca totuși să nu speculăm asupra lunii, care mai nou «arde».
„Marea e liniștită. Miroase a alge uscate.”
Penultimul vers, concis, reduce la zero dinamicul imaginii create anterior, o imagine a unui abator pustiu. Tot ce se mai poate simți, e hoitul fiarelor. Dar și acestea, arse de „lună”, se simt doar ca niște alge uscate.
„Soarele apune și pescarii sunt deja acasă. Timpul curge lin.”
Simbioza soare-lună este anihilată de memoria pescarilor ce au plecat acasă. Într-un final, versuitorul declară că a trecut peste coșmarurile secundei bisecte.
Andrei Damian Fekete – Analiza textului literar, pe versuri de Cristian Bîscă.
8, stai jos. A fost bine însă ți-a scăpat motivul sirenei copiat de altfel într-un mod mai superficial de Voiculescu în a sa Lostrița. Oricum, un efort lăudabil.
8! iuhuu!
„Flăcăul a rămas multă vreme acolo buimac, cu gura căscată, şi de atunci nu i-a mai ieşit din carnea braţelor o dezmierdare, ca un gust de departe al lostriţei. Îi simţea mereu povara şi forma în mâinile nedibace şi în sufletul tulburat.”
Povestirea Lostrița e ca o lostriță pentru mine. Am încercat să o prind, am agățat-o, dar n-am reușit să o scot la mal în liceu. Poate mă agață ea mai încolo.
Pozele miros mai tare a Photoshop decât a alge. Începi să crezi că e frumos și colorat la mare, și când colo e doar un soare orbitor (dacă nu cumva ai Polaroid)
Cred ca tocmai asta e problema. Am polaroid si toate arata mai bine 🙂
intrasem la comments sa fac si eu putin misto de textele care nu miros a cristi pe care il stiam, dar vad ca altii inaintea mea au facut-o deja in mare stil, asa ca abandonez
Oare doar commenturi de “misto” atrag textele mele? 🙂
poate da 😀 🙂 poate c acele comentarii de “misto” atrag 🙂