Am ieșit din casă cu gândul să pozez cate ceva prin munții de zăpadă de prin si din jurul Bucureștiului. Deja cum ieși din bloc peisajul e destul de spectaculos.

Pe drum însă am hotărât să abandonez “prin”-ul, in special datorită jegului ce se formează din ce in ce mai mult și să încerc “jurul”. Am ajuns la Cernica, pentru că e relativ aproape de mine și pentru că eram curios cât de departe mă pot afunda în pădure. Am inceput increzator, cu gândul că mă voi întoarce acasă cu ceva cadre.

Mi-am pozat mașina … desigur. Mereu îmi cere cate-o poză, cică una să i se vadă fundul și alta să i se vadă ochii. M-am conformat, ce era să fac.

Am mers pe drumul din pădure până la capăt, mai departe se putea merge doar pe jos, pe o cărare mică nebătută. Am ales să nu merg pe acea cărare … nu-mi inspira încredere.

Așa că m-am intors la fel de încrezător, cu gândul că mă opresc pe drum pe undeva și o iau prin pădure. Văzusem in urmă un drum mai serios care fusese testat se pare de mai multă lume. Ajung la locul cu pricina și pentru că drumul e oarecum strâmt, încerc să las mașina cât mai pe margine. Ei, până aici mi-a fost. Ceea ce a urmat cred că puteți să ghiciți. Și dacă totuși nu, vă vând un pont. Cu 3 zile în urmă, când au început zăpezile, mi-am cumparat conștiincios fiind, o lopată. Am rămas însă relativ dezamăgit fiindcă nu am reușit să o folosesc în tot acest timp, pentru că mereu am găsit loc de parcare din prima, și deci mă plimbam cu o lopată nou nouță în portbagaj. V-ați prins acum? 1 oră m-am chinuit să mă eliberez din zăpadă. 1 oră am dat la lopată încercând să scot tot ce era dedesubt si bloca. Și pentru că așa se întâmplă, când începuse să dea semne că cedează, să facă ceva balans, trece un bun samaritean și mă ajută să ies. Asta așa, ca să nu pot să spun că m-am eliberat singur. Asta e, peripeție.

Nu mi-a mai ars de nimic după asta. Soarele apusese, nu prea mai erau multe de făcut la ora aia, așa că am mai dat o tură rapidă prin pădure să-mi materializez o idee cu niște crengi înghețate, și apoi direct acasă, cu termostatul pus pe 25. A naibii zăpadă.

Îmi incep ziua cu o cafea la Starbucks, și câteva pagini din “Simbolul pierdut” pe care incerc să îl absorb cât mai rapid ca să ajung spre final unde am înteles că e ceva de disputat …. doua ore și apoi la drum.

Îmi place, vorba aia, “să mă dau” prin zăpadă, cu mașina. E ceva foarte interesant in a derapa controlat în locurile unde îți permiți, să simți cum pentru fracțiuni de secundă pierzi controlul pentru ca imediat apoi să-l recapeți. E distractiv, e antrenant … nu știu de ce s-a pierdut oarecum noțiunea, ca și cum dacă te-ai urcat la volan gata, brusc ai devenit cel mai serios om din lume, și te ții incleștat de volanul ăla până la destinație de parcă ar fi o cușcă a morții. Exagerez pentru efectul dramatic, dar înțelegeți ce vreau să spun. La volan trebuie sa te simți bine, să te distrezi, să te relaxezi, fiecare după caz … in nici un caz să nu fie ceva stresant. Mai o curbă cu frâna de mână, mai un powerslide, mai o groapa înzăpezită din care trebuie să ieși cu balans … asta e … o cursă de parc de distracții pentru care plătești la kilometru și de care te poți bucura oricând. Dar în fine, iar vorbesc despre mașină și sunt sigur ca vă plictisesc, așă ca renunț.

Ideea e că aveam în plan o mică plimbare în jurul Bucureștiului, cu scop fotografic și cu speranță de ceva zăpadă (și in București a nins, dar la 5 grade nu se poate numi decât fleoșc). Așa că am ajuns pe la Fundulea (da, derivă din latinescul “fund”, încă niște nenorociți care se rușinează să-și arate buletinul în public), prima ieșire de pe A2 spre Constanța. Din păcate nu e nimic mai interesant decât numele localității, așa că m-am afundat mai departe pe drumuri secundare și am ajuns la Tămădău, unde am decis că asfaltul nu e foarte interesant așa că am luat-o pe un drum de țară.

Mi-am pozat mașina într-o curbă …

Am ajuns apoi la un sat, Tămădăul mic, dacă nu mă înșel. Era un amestec de zăpadă cu noroi pe străzi așa că am zis nu, nu e suficient, vreau zăpadă albă (cred că e pleonasm) care să nu mai fi fost bătută de altă mașina, asa că am luat-o pe străduțele Tămădăului și-așa mic.

Am ajuns pe câmp unde totul era alb așa că m-am oprit și am savurat momentul, apoi mi-am făcut curaj și am ieșit afară pentru o poză.

Mi-am pozat din nou mașina …

Fiind mulțumit cu ce am reușit să fac din ce mi-am propus, m-am întors ușor spre casă uitându-mă în stânga dreapta după posibile fotografii. Am mai vazut douar două, prin Tămădău (nu mic).

(cealaltă e pe site)

Cam asta a fost plimbarea. Vă las cu un experiment videografic, o plimbare prin zăpadă, din postura pasagerului, cu una din melodiile mele preferate in background. Enjoy!

Iubesc să conduc. Nu exagerez, chiar iubesc să fac asta. E printre ocupațiile mele preferate și fac asta zi de zi. Iubesc experiența pe care o am atunci când conduc, faptul ca deși e același procedeu de fiecare dată, totuși e mereu altceva, mereu situațiile diferă, mereu e antrenant, distractiv, poate chiar enervant, dar întotdeauna satisfăcător. Merg oriunde cu mașina, nu pentru că sunt comod (sunt dar nu într-atât (știu ca sunt printre voi persoane care țin să nu fie de acord nici așa)) (apropo, observați stilul de programator de a deschide și închide paranteze :)), ci pentru că îmi face plăcere. Îmi place confortul, căldura, muzica … îmi place sentimentul de siguranță pe care mi-l dă … îmi place până și să iau curbele încet, sună ciudat, știu, dar așa e. Când eram mic și mă jucam cu mașinute, nu dădeam cu ele de toți pereții, nu le aruncam să văd care din ele merge mai repede, ci încercam să iau cât mai corect curbe imaginare, încercam să le parchez din cât mai puține mișcări, chestii de genul ăsta. Mă jucam jocuri pe calculator care simulau traficul real dintr-un oraș și încercam să merg cât mai corect (nu prea erau multe de genul ăsta, Midtown Madness parcă țin minte era asemănător). Condusul a fost mereu o pasiune încă de mic, când din brațele altora mai trăgeam și eu de volan la cate-o dacie, apoi când am învățat prima dată să conduc singur de la tatăl meu, cu “broasca” pe câmp. A urmat carnetul și puțin mai târziu prima mea mașină, răposatul WAK la care mă mir că nu au pușcat pistoanele la 6500 de ture constant, și tot în Focuși de-atunci încoace. N-a fost niciodata doar un mod de transport pentru mine, a fost și este un mijloc de distracție, de relaxare, de a mă simți bine. Pe lângă asta e și un “instrument” care mă face mai mare decât sunt, pentru că așa este, oricât de mic și de slab ești, la volan, cu o apăsare de pedala și puțin talent poți te simți foarte puternic. Mașina te poate ajuta să fii ceea ce vrei, cel puțin acolo, în trafic.

Aș merge oriunde oricând, benzină să fie. Îmi place să vizitez locuri îndepărtate chiar daca 80% din timp îl petrec pe drum, oricum una din cele mai plăcute parți din orice călatorie pentru mine e la volan. Pozele de mai jos sunt dintr-o astfel de plimbare până la Brașov, într-un mini-concediu in zonă în care dimineața și seara zburdam pe dealuri căutând zone bune de pozat, și în rest în recunoaștere pe diverse străduțe, căutând lumină bună și peisaje deosebite, totul din cel mai plăcut scaun pe care m-am așezat vreodată … scaunul de șofer 🙂