Traiesc de multa vreme prin comunitatile foto (si nu numai) de pe net … multa lume, multe pareri, una mai diferita de alta. Am invatat de asemenea in tot acest timp sa stau deoparte cand discutiile devin infierbantate, cand ideeile se bat cap in cap, cand se renunta pentru o vreme la starea de amicitie si apar certurile. Problema nu e asta … din punctul meu de vedere eu nu sunt afectat, trec peste, n-am treaba. Problema e de ce se ajunge la asa ceva ?! Da, e un forum, o comunitate semi-virtuala unde cuvintele curg mai usor, inhibitiile sunt mai reduse, tupeul crescut … fiecare incearca sa-si impuna punctul de vedere. De ce ajunge totusi cateodata atat de departe incat sa apara violenta verbala bazata pe simple divergente in ceea ce priveste gusturile, opozitia incepator – avansat, sau chiar pe glume inocente in exces. Nu stiu daca exista vreo comunitate care sa nu aiba astfel de probleme, insa ele pot fi usor minimalizate prin respect reciproc, respect fata de gusturi individuale, si poate mai putina “punere la suflet” a micilor tachinarii de care nimeni nu este lipsit. Am urat intotdeauna certurile si chiar dupa ce ocazional “pedepsesc” si eu un comportament care eu il cred inadecvat prin o serie de cuvinte mai aspre, stau si ma gandesc si imi dau seama ca poate mai bine taceam si treceam peste evitand asftfel evenimentul. Poate ca de multe ori nu putem sa trecem cu vederea insa ideal asa ar fi … Pana la urma tot la o bere ajungem si acolo se uita toate 🙂

Astfel, pentru a concluziona si a face legatura (daca nu e deja evidenta) cu fotografia de mai jos, vreau sa spun doar ca suntem toti ca niste mici pete de culoare intr-o lume imensa. Care e cea mai frumoasa pata de culoare !? … sunt toate la fel de frumoase! 😉

… poate a mea sa fie putin mai faina …

Nu mai stiu ce sa scriu. De cateva posturi incoace simt nevoia ca alaturi de poze sa mai adaug si o bucatica de text, o farama de ganduri proprii care sa acompanieze o imagine care altfel poate parea goala, lipsita de sens. Asa e cu lucrarile mediocre … deseori nu exprima destule iar privitorul ramane cu o senzatie amara, nu intelege ce vede, nu-si poate forma acel tot unitar care invaluie cadrul. Spre deosebire de operele de arta, care se spune ca valoreaza cat o mie de cuvinte, fotografiile mele mai au nevoie cateodata de un mic impuls care sa le faca mai atractive, si asta o simt la multe dintre ele, insa foarte rar reusesc sa pun pe monitor, in cuvinte, ceea ce ele semnifica pentru mine, ceea ce ele picteaza in mintea mea. Aspir insa la idealul acela de artist desavarsit, care reuseste printr-o imagine sa spuna o intreaga poveste, o poveste care se formeaza pe retina si dainuie acolo pentru eternitate. Pana atunci continuu sa pasesc inainte, ca un artist in devenire ce promite sa mearga pana in panzele albe pentru a-si face numele cunoscut prin lucrarile sale, care vrea sa impresioneze si simte ca o poate face …

V-am spus ca sufar de dicromatopsie ? (partiala)